Cand dansatoarea de hartie și-a dat seama ca se îndrăgostise de soldatelul de plumb, a început sa danseze. Rochia ei creponata foșnea, alintată de un alizeu interior. Andersen ar fi avut nevoie de Marius Musat pentru punerea în scenă a poveștii sale. Dar cum fiecare copil are destulă imaginație, a lăsat lucrurile așa.

Rochia galbenă este simbolul eflorescentei astrale. Vincent van Gogh a pus tot galbenul pe o coală, acesta e meritul lui. E greu sa-l strangi pe tot, dar el a reușit. Marius Musat face același lucru într-un domeniu diferit, în fashion.

Tricoul lui Marius e ca al lui Pablo Picasso de pe vremea cand se indeletnicea cu figurinele din lut. Ocupație similară, în fond. Floarea de pe umarul stang aduce a fibula romana. Toga i-a smuls-o vantul iscat de falfaitul aripilor de pelican.

Mi-a plăcut întotdeauna ideea de arlechin, jumătate într-un fel, jumătate în altfel, apropierea contrariilor.

T-shirt-ul este un bun suport pentru ambivalentă, deoarece fiind o construcție lejera, estivala, preteaza la antinomii.

Tea-time. O mână fină prinde ceașcă himerică si da de macesul așezat pe masa după intonarea “Valsului rozelor”. Bluza de un roșu aprins confera petalelor carnalitatea si focul buzelor. E jocul cromatic perfect, armonia contrariilor hegeliene, rigoarea cazonă si aprinderea religioasa la Stendhal.

Cred că despre tinerete poți vorbi orice varsta. Ea e mereu în noi, si dacă avem șansa, prin moda si spirit, ne imbraca si la suprafață, precum iedera proaspătă vechii muri. 

Toată lumea cunoaște  povestea bobului de muștar, expresia plastică a sporirii credinței. Transpus în vestimentatie, grauntele picant confera farmec și stil prin propria culoare insolită.

Uneori avem nevoie de visare. O scena, nu a vietii, ar fi prea mare, prea shakespeariana, ci una mica, in care noi sa ne exersam propriul rol, adica acel rulou pe care erau scrise replicile. Nimic nu e mai greu decat sa iti reuseasca interpretarea. Decorul e un colaj a la Pablo Picasso: o buturuga, o cupa cu flori, un laptop pe o masa moderna, o canapea, peretele tapetat cu fotografii de epoca supradimensionate. 

Marius Musat e pierdut prin Muzeul satului al lui Dimitrie Gusti. In Herastraul acela frumos din La Belle Epoque. Modelul il cauta mereu, precum si designerul si-a cautat atata timp zamislirea geniului. 

Totul pare patat cu negru de fum, dar produsul nu e chimic, ci alchimic. Pus pe fiinta, mineralul devine vegetal si infloreste deloc intamplator pe piept, sediul etern al inimii iubitoare. Floarea are dimensiuni reale, aici nu se poate lucra cu jumatati de masura. Petalele isi alatura culorile, rosu de dragoste si galben de gelozie, findca ce ar fi iubirea fara constientizarea pericolului subminarii ei?